Unificarea Italiei pentru românii ortodocși din peninsulă

19/mar/2011 14.55.02 associazione euromediterranea Contatta l'autore

Questo comunicato è stato pubblicato più di 1 anno fa. Le informazioni su questa pagina potrebbero non essere attendibili.
Pr. Ioan Lupasteanu


Anul acesta Italia serbează a 150° aniversare a unificării naționale
consfințită la 17 martie 1861 de către Victor Emanuel al II-lea, primul rege al
Italiei. Constituirea unui guvern al întregii națiuni, ca urmare a unei intense
şi vii acțiuni politice şi patriotice, i-a redat poporului italian mândria
unității culturale, lingvistice şi politice de odinioară. Noi, românii din
Italia, aderăm cu bucurie la acest eveniment, participând nu numai la
prezentul, ci şi la trecutul acestei mari națiuni. Ca ortodocşi, ne exprimăm
întreaga noastră participare la acest eveniment, mai ales prin rugăciune,
cerând de la Dumnezeu ca asupra Italiei şi a poporului italan să strălucească
mereu luminoasa experiență a libertății cucerite în acei ani de lupte şi
speranțe, care au facut-o să se bucure de independența şi de autonomia demne de
o mare națiune. Această atenție duhovnicească nu ne împiedică să trăim şi să
cunoaştem mai îndeaproape acele evenimente istorice care au caracterizat nu
doar poporul nostru, ci şi acelea care într-o măsură mai mare sau mai mică au
facut sau fac parte din istoria noastră, aşa cum este legătura noastră bi-
milenară cu Italia. De fapt, cele două popoare au istorie comună. Încă din
vremea lui Traian, poporul dac a păstrat şi a cultivat de-a lungul timpului o
legătură nu doar lingvistică (suntem considerați o insulă latină în lumea
slavă), ci şi culturală: în conştiința națională a rămas convingerea că suntem
de sorginte romană, am zice mai degrabă: şi romană. Dar, fără a intra în
detaliile unei epoci istorice îndepărtate, chiar dacă interesante, şi, am
spune, esențială pentru constituirea identității unui popor, am vrea să ne
oprim asupra acelor aspecte, oarecum recente, care au surprins atât Italia cât
şi România angajate în acea mişcare de unificare a intelectualițății şi
politicii acelei perioade. Literatura prolifică a timpului dă mărturie despre
relațiile trainice dintre Italia şi România, mai precis dintre italienii şi
românii ce s-au implicat în realizarea acelei unități naționale, divizată de
interesele marilor puteri ce amenințau rădăcinile culturale şi chiar demnitatea
umană a acelor popoare care n-ar fi renunțat în niciun chip să fie un singur
popor sub un singur steag. “Risorgimento, sau mişcarea de redeşteptare, a fost
prima mişcare încununată de reuşită în acea Italie atât de fragmentată geo-
politic.
Mişcarea de unificare a fost o mişcare revoluționară de mare anvergură, care
a contribuit în chip determinant la punerea în criză a întregii orânduieli
europene, pe care Congresul de la Viena din 1815, o reconstiuise după
înfrângerea napoleonică. Mişcarea carbonară, apoi masoneria, mai întâi prin
mişcările din 1820 şi 1821, apoi prin cele din 1830, au încercat să revendice
noi spații de libertate, politică, socială, economică, instituțională. Modelul
italian, expresie a unei conştiințe naționale ce trebuia reconstituită şi
coagulată, a devenit model şi pentru acea parte a României care năzuia după
aceleaşi idealuri: reconstituirea unității naționale. Marco Baratto, specialit
şi cercetător al acestei perioade, scrie: De prea multe ori, Risorgimentul,
redeşteptarea noastră, este trăit ca un fenomen exclusiv național şi nu se are
în vedere dimensiunea sa europeană; mai ales nu este apreciat faptul că Italia
şi procesul său de unificare a reprezentat un model spre care au privit cu
admirație diverse națiuni asuprite. Prin analiza motivațiilor care i-au împins
pe Cavour, Mazzini şi Garibaldi să se intereseze de soarta populațiilor din
actuala Românie, se doreşte să se aducă un omagiu, cu ocazia aniversării a 150
de ani de la Unificarea Italiei, din 2011, tuturor acelora care de-a lngul
timpului, au făcut posibilă construirea unor relații solide între italieni şi
români.
Personalități marcante, precum Cavour şi Giuseppe Mazzini, au inspirat
mişcarea de unificare națională sub conducerea lui Nicolae Bălcescu, mişcare
începută deja de Tudor Vladimirescu, care în 1821 inițiase o primă revoltă
eşuată în chip dramatic. Simone Pelizza scrie: În 1848, o nouă mişcare
revoluționară a sporit diaspora europeană, intensificând legăturile dintre
cauza românească şi cea a celorlalte mişcări naționale europene. În Italia,
această acțiune a fost condusă de Nicolae Bălcescu, care a avut numeroase
contacte cu Giovine Italia a lui Mazzini. Nicolae Balcescu, care a murit la
Palermo în 1852, i-a impresionat pe intelectualii italieni prin stilul său acut
şi strălucit, exprimat în numaroase articole publicare în cele mai importante
ziare lombarde şi piemonteze. Probabil, această limpezime retorică l-au ajutat
să dobândească sprijinul lui Cesare Correnti pentru cauza românească: din 1855,
scriitorul milanez s-a dedicat cu extraordinară pasiune denunțării calvarului
popoarelor danubiene, sporind simpatia populară față de ele.
Fără a intra în amănunte privind chestiunile istorice ce au determinat
ocupația austriacă şi înăsprirea opoziției otomane şi vieneze la unirea
Moldovei cu Valahia, constatăm faptul că sprijinul piemontezilor şi în special
al lui Cavour nu doar a încurajat rezistența, ci a şi susținut la nivel
internațional necesitatea ca Moldova şi Valahia să formeze un singur stat.
Îndată după încheierea Conferinței de la Paris, naționaliştii români au intrat
în acțiune, pentru a ocoli restricțiile impuse arbitrar de marile puteri.
Grație angajării unor lideri carismatici precum Ioan Manu şi Ştefan Catargiu,
moldovenii şi valahii au ales, de fapt, un singur domnitor pentru ambele țări,
încălcând vizibil dictatul stabilit de diplomația internațională. A fost ales
colonelul Alexandru Ioan Cuza, erou al revoluției înfrânte cu zece ani înainte
şi reprezentant de frunte în Adunarea valahă. Liberal convins, Cuza îi ura pe
austrieci al căror prizonier fusese după mişcările paşoptiste şi se bucura din
plin de sprijinul englezilor, datorită echilibruli său politic. Printr-o
lovitură de grație, guvernul de la Viena a fost scos din joc. În ciuda
protestelor aprinse, Franz Joseph n-a reuşit să invalideze alegerea lui Cuza,
care a obținut deplina recunoaştere a Franței, a Rusiei şi a Regatului
Sardiniei. La rândul său, noul ales s-a arătat extrem de precaut, cultivând cu
inteligență relații personale cu Napoleaon al III-lea, adevăratul motor al
politicii europene a acelor ani. În acelaşi timp, l-a trimis pe poetul Vasile
Alecsandri cu misiune în Europa, încercând să convingă diverse state să
sprijine cauza românească. La Torino, diplomatul improvizat a avut o întâlnire
destul de plăcută cu Cavour şi cu Victor Emanuel al II-lea, care au făgăduit
deplină susținere pentru guvernul Cuza.
Şi într-adevăr, deşi era angajat în pregătirile pentru iminentul conflict
cu Austria, guvernul piemontez a continuat să ofere ajutor prețios patrioților
danubieni. În februarie 1859, Cavour a prezentat un proiect de lege prin care
instituia un Consulat General la Bucureşti, recunoscând oficial independența
politică românească; această dispoziție a fost aprobată în timp record atât de
Cameră cât şi de Senat, încununând astfel o strategie diplomatică ce durase
aproape trei ani. În vară, în timp ce Lombardia era cuprinsă de război, a fost
trimis în Valahia, drept reprezentant diplomatic Annibale Strambio, care a
jucat un rol crucial în împăcarea dintre români şi turci. Autoritățile de la
Constantinopol erau furioase din cauza atitudinii rebele a lui Cuza, care
refuza să se prezinte în fața sultanului ca simplu vasal, ci pretindea
onorurile cuvenite celorlalți suverani din Europa. Împreună cu colegii săi
englezi şi francezi, Strambio a conins guvernul turc de lipsa de temei a
plângerilor sale, scoțând în evidență grava izolare internațională în care se
afla Înalta Poartă. În acelaşi timp, înfrângerea Austriei în Italia l-a convins
pe sultan de necesitatea acceptării situației; în toamna lui 1860, Cuza a fost
primit la Constantinopol pe picior de egalitate, primind aprecieri măgulitoare
din partea demnitarilor statului otoman. România era, de facto, un stat unit
şi independent. Faptul a fost consfințit definitiv de Cuza la 24 ianuarie 1862,
împreună cu ratificarea internațională, care proclama formal: “Români, unirea a
fost deja făcută. Națiunea română a fost întemeiată. Acest act grandios, pe
care generațiile trecute l-au dorit, proclamat de Adunarea Legislativă, invocat
de noi, a fost recunoscut de Înalta Poartă şi de Puterile garante şi se află
acum înscris în drepturile neamurilor (...) Iubiți-vă deci patria şi să ştiți s-
o consolidați. Trăiască România!”
Se încheia astfel o luptă națională care dura de mai bine de trei decenii,
susținută prin sacrificiul sincer al atâtor patrioți şi revoluționari, dar şi
de activa colaborare a regatului Sardiniei, care a jucat un rol fundamental în
procesul de unire românesc. Nu întâmplător, Cuza a fost unul dintre primii
monarhi care l-a felicitat pe Victor Emanuel al II-lea pentru proclamrea sa ca
rege al Italiei, în martie 1861, reamintind solemna fraternitate dintre
italieni şi români. Iar această declarație n-a fost doar un act diplomatic
linguşitor: în anii următori, de fapt, raporturile dintre cele două țări au
rămas destul de cordiale şi productive, mai ales pe plan cultural. Numeroşi
cercetători italieni au contribuit la constituirea Universității din Bucureşti,
în timp ce studenți şi oficialități îşi desăvârşeau pregătirea în academiile
Italiei. Şi totul, într-o atmosferă de autentic respect şi prietenească
confruntare.
Prietenia dintre Italia şi România nu e nici pe departe banală şi
superficială: cei 150 de ani de la Unirea Italiei reprezintă şi pentru noi o
victorie, o redobândire a matricii culturale unitare a poporului român, care
după epoca imperiului roman a cunoscut umiliri şi dominații, care însă nu i-au
stins conştiința unității culturale, a unui popor a cărui demnitate se trage de
la Decebal, om şi domn al dacilor, ale cărui mărețe fapte de glorie au fost
lăudate de marele Traian.
O altă figură marcantă a politicii noii Italii a fost Giuseppe Mazzini,
susținătorul şi inițiatorul acelei mişcări politice secrete numite “Giovane
Italia” (Tânăra Italie), societate care se definea: “Fraternitatea italienilor,
care cred într-o lege a progresului şi a datoriei; a celor convinşi că Italia
este chemată să fie Națiune care poate prin propriile forțe să se numească
astfel, că relele trecutului nu se datorează slăbiciunii, ci nepotrivitei
orientări a elementelor revoluționare, că secretul puterii stă în constanță şi
în unirea eforturilor, uniți în asociație, cu gândul şi fapta spre marele ideal
de a restitui Italia ca Națiune de (oameni) liberi şi egali. ”
Gândul lui Mazzini nu se limita doar la Italia, ci cu viziune profetică se
extindea la întregul continent european, făcându-l să îndemne: “Pentru
popoarele subjugate la carul Austriei, pentru popoarele care trebuie să-şi
revendice şi ele libertatea şi independența, să fie (...) războiul națiunilor.
Ridicați steagul nu doar pentru un interes local, ci pentru un principiu, acela
care mai bine de o jumătate de secol a inspirat şi a dominat orice mişcare
europeană. Scrieți pe el cuvintele sfinte: pentru noi şi pentru voi; şi
fluturați-l, apărat cu toate săbiile scoase din teacă în toată Italia,
dinaintea ochilor ungurilor, boemilor, sârbilor, românilor, slavilor
meridionali, ai poparelor împărțite între Imperiile Austriac şi Turc.”
Iată ce scrie istoricul Marco Baratto: În Europa lui 1848 suflă vântul
libertății, una după alta revoluțiile izbucnesc la Paris, Berlin, Viena,
Milano: şi românii ridică steatgul revoluționar şi vor să schimbe țara.
Influența gândirii mazziniene asupra revoluționarilor români, în majoritate
moldo-valahi, se regăseşte în dezbaterea ce a urmat înăbuşirii revoluțiilor de
la 1848/1849, şi crezul şi frazeologia mazziniene, familiare clasei politice şi
elitei poporului român, au făcut ca propunerea lui Mazzini a unei democrații
“Europene” şi proiectele sale federaliste să se găsească pe primul loc în
proiectele societății secrete româneşti ce a luat naştere ca imitare a “Tinerei
Italii”.
De altfel, de multă vreme, emisari de-ai lui Mazzini activau pe pământ
românesc, care devenise bază pentru multe planuri şi tentative insurecționale
în Europa danubiano-balcanică şi în Polonia, şi mesajele lui Mazzini către
aceia pe care el îi numea fără încetare “prietenii săi de la Bucureşti”,
vorbesc de “concordanță de doctrină, identitate de scopuri şi căutare asiduă a
unei lucrătoare înțelegeri.”
După intervalul revolutionar, activitatea desfăşurată în exil de liberalii
radicali români urmărea promovarea culturii politice democratice şi republicane
şi, la întoarcerea în patrie, cele mai frumoase pagini ale ziarului lor
“Românul” au fost dedicate ilustrării tezelor mazziniene. “Giovane Italia” a
colaborat, încă de la naştere, cu “Comitetul din Londra” şi a participat la
inițiativele Alianței Republicane Universale.
Printre fondatori: Nicolae Bălcescu, Constantin Rossetti, cei patru frați
Golescu, cei doi Brătianu, cu toții plini de fervoare în gând şi faptă în
credinta lor europeană. Identificând în Mazzini liderul de necontestat al
mişcării pentru transformarea hărții geografice şi spiritului Europei, Dumitru
Brătianu, ca reprezentant al românilor în Comitetul Democratic European, mergea
la Londra să-l cunoască şi să-i fie aproape.
Mazzini, care le recunoştea românilor un rol special în viitoarea Europă,
scria: “Toate națiunile erau egale, având o misiune şi un drept sacru la
inițiativă revoluționară. În ceea ce priveşte neamul românesc, (...) era chemat
să facă legătura între cel slav şi cel greco-latin”. Amintim că, asemeni celui
italian, poporul român era împărțit între state diverse şi nu toți patriotii
români urmau aceeaşi linie. Mişcările insurecționale dela 1848 se confruntau cu
cereri diverse de la o regiune la alta. În Valahia, se cerea sfârşitul
protectoratului rusesc şi al “Regulamentului Organic” şi înlocuirea sa cu
Constituția Națională. În Moldova, erau suficiente câteva simple reforme ale
“Regulamentului Organic”.
Transilvania, care după pacea de la Karlowitz, fusese anexată Imperiului
Austriei, cerea egalitate cu celelalte naționalități ale Imperiului şi mai ales
să nu fie uniți cu un eventual stat maghiar. Diviziuni şi certuri între
revoluționarii români, atât de asemănătoare acelora dintre italieni, au făcut
să sucombe ambele mişcări insurecționale de la 1848, 1849 şi 1853 şi au fost
judecate cu asprime atât de Mazzini, cât şi de românul Constantin Rossetti.
Cel dintâi, în 1850, în scrierea “Foi et Avenir” susținea: “Lipsa de
organizare, de unitate, luptele meschine între diversele grupuri politice stau
la originea sucombării acțiunii noastre”. În acelaşi timp, în “Cronica
politică” a lui Rossetti, se evidențiază un interesant paralelism; patriotul
român susținea: “Milano, Veneția, Roma şi celellalte părți ale Italiei, în loc
să se ridice împreună deodată răsturnând toți împărații şi proclamând Republica
Italiană, o singură Cameră şi un singur guvern popular şi republican, s-au
ridicat pe rând ... Tot aşa şi noi românii ne-am ridicat doar în parte şi pe
rând”. În iunie 1850, s-a organizat la Londra Comitetul Central Democratic
European, care a încercat să stabilească legături cu refugiații români şi cu
cei maghiari, pentru a media disputele create de problema naționalităților în
Ungaria şi, în 1851, lansa faimosul apel “către populațiile româneşti”, semnat,
în afară de Mazzini, şi de Ledru Rollin şi de Darasz, care înte altele zice:
“Poporul român, avangardă a neamului greco-latin, e chemat să reprezinte în
Europa răsăriteană puntea cu nationalitățile slave şi principiul libertăților
individuale şi al progresului colectiv care ne defineşte pe noi europenii ca
apostoli ai umanității”. Duşmani ai slavilor, ai ungurilor, ai italienilor, ai
grecilor şi ai românilor sunt Împăratul Austriei şi Ţarul. Viitorul aparține
popoarelor libere şi controversele vor fi rezolvate de un Congres în care
acestea vor fi “egal” reprezentate. Raporturile tensionate dintre națiunile
danubiene vor fi normalizate de constituirea confederației. “Marea confederație
danubiană va fi opera vremurilor noastre. Această idee va coordona acțiunile.
Podul lui Traian, cu bazele sale pe malurile Dunării, este simbolul stării
actuale. Noile poduri vor fi realizate cu mâinile voastre. Iată misiunea
voastră pentru viitor”.
Apelul, aparținând lui C. A. Rossetti, a fost tradus în limba română, în
chirilică şi în latină şi a fost publicat, grație lui I. C. Brătianu şi D.
Florescu, de zece ziare pariziene. În presa italiană apare (în 3 iulie şi 8
august) în “Voce del deserto” şi în suplimentul din iulie - august al “Italia e
il popolo”. Interesul lui Mazzini pentru cauza românească nu scade nici în anii
următori şi, atât în 1859, cât şi în 1866, apostolul libertății popoarelor va
continua să se intereseza de România. Atenția sa va fi stimulată de profilarea,
în 1866, a unui nou conflict între Italia şi Austria.
Aşa cum reiese din datele istorice prezentate de Marco Baratto, România, ca şi
Italia, reprezintă pentru Europa timpului sămânța speranței, chiar dacă doar
politică, a unei Europe unite, care să nu mai fie dominată de câteva super-
puteri, ci care să aibă în centru libertatea şi demnitatea fiecărui om. Italia,
cu implusul şi entuziasmul său, şi România, strategic poziționată în centrul
unei lumi culturale divizate, reprezintă piatra de hotar pentru construirea de
punți ale fraternității, libertății şi egalității între popoare. În ajunul
celui de-al treilea război de independență pentru eliberarea teritoriilor
venețiene supuse încă Austriei, Mazzini a cerut Guvernului Italian să strângă
alinațe nu doar cu Prusia, ci şi “Pentru popoarele subjugate la carul Austriei,
pentru popoarele care trebuie să-şi revendice şi ele libertatea şi
independența, să fie (...) războiul națiunilor. Ridicați steagul nu doar pentru
un interes local, ci pentru un principiu, acela care mai bine de o jumătate de
secol a inspirat şi a dominat orice mişcare europeană.”
Iar după război repeta: “Austria avea în Italia 150.000 oameni. Războiul
prusac interzicea, cu orice preț, adăugarea chiar şi a unui soldat. Dar nu
ajunge. Dincoace şi dincolo de Alpii Dinarici, dincoace şi dincolo de Sava, de-
a lungul Dunării, de-a lungul lanțului Carpaților, în Ungaria, în Galiția, în
Boemia, în Serbia, care are jumătate din ai săi sub Austria, in România, care
are mare parte din ai săi în Transilvania, în Banat, în alte provincii
austriece, la slavii meridionali, care jinduiesc să-şi construiască o Mare
Ilirie, Italia avea aliați oricând gata, plini de dorință, aşteptând un singur
cuvânt al nostru, o singură mişcare a noastră de ajutor”. Dragostea lui Mazzini
față de cauza libertății poparelor italian şi român e atestată de articolul
scris de patriotul român Dimitrie Brătianu, dupa moartea lui: “Am dreptul, mă
simt dator să spun celor ce nu au avut norocul să-l cunoască personal pe
Mazzini, ce a fost acest mare om, care aproape o jumătate de secol a
întruchipat mişcarea de emancipare a tuturor popoarelor. Jumătate de secol în
care toți cei ce luptau pentru libertate şi naționalitate, oriunde ar fi trăit
erau numiți mazzinieni; jumătate de secol în care lumea a cunoscut două mari
puteri, două steaguri: Mazzini, stindard al libertății, şi țarul Nicolae,
simbol al despotismului. Împrejurările au făcut ca eu să-i cunosc pe aproape
toti oamenii revolutiei şi diplomației europene şi chiar să lucrez cu unii
dintre ei. La mulți am admirat înzestrarea sufletului şi inteligența; dar mulți
aveau şi defecte opuse acestor calități.
Fiecare din aceste mari personalități avea şi aspecte luminoase, dar şi pete
şi laturi întunecate. La Mazzini, am găsit ființa cea mai completă, cea mai
armonioasă; doar la el am găsit adunate toate calitățile, inclusiv acelea care
de obisei se exclud. Mazzini avea constituție plăpândă, dar robustă şi
puternică; niciodată nu l-am văzut bolnav. Figura sa părea sculptată în oțel;
avea trăsături clasice şi frumusețe maură. Gândurile nu-l părăseau niciun
minut, făcând din el un melancolic, dar conştiința sa senină şi marea sa
încredere în viitorul Italiei adunaseră în inima sa un fond infinit de veselie,
încât îndată ce-i adresai un cuvânt, surâsul i se aşeza fără nici un efort pe
buze, fruntea se însenina, ochii îi lăcrimau de speranță şi cu un limbaj vivace
vorbea ore întregi şi chipul i se lumina; vorbirea sa se anima pe măsură ce
simțea cum creşte comuniunea de idei şi sentimente dintre el şi interlocutor:
ceea ce se întâmpla aproape întodeauna”.
Şi Biserica Ortodoxă Română a ştiut să susțină mişcările patriotice, oferind
fiilor săi acea forță spirituală şi umană, care a îmbogățit dorința politică de
libertate.
Deşi Bisericile Ortodoxe sunt considerate Biserici Naționaliste, adică în mod
radical legate de propria națiune de origine, ele au un caracter de
universalitate dificil de perceput de către mentalitatea occidentală, care în
mod tendențios leagă universalitatea de organisme “super partes”, de instituții
fără legătură cu un dat politic sau geo-istoric. Universalitatea credintei
ortodoxe se găseşte în Hristos, Domnul şi Mântuitorul întregului cosmos. O
imagine foarte dragă tradiției noastre este cea a Pantocratorului, adică a lui
Hristos biruitor asupra morții, început şi sfârşit al tuturor lucrurilor: alfa
şi omega.
Această imagine dominantă ne aminteşte, în primul rând, că scopul existenței
noastre, care-şi are începutul său în scufundarea în Hristos (Botezul), este
împărăția Sa: aşadar, patria noastră nu trebuie identificată, nici circumscrisă
uneia sau altei realități geo-politice. Cu toate acestea, întrucât Providența a
dat fiecărui om şi Bisericii, care este făcută şi din oameni, un spațiu şi un
timp, noi, chiar dacă avem ca țintă patria Cerească, nu putem uita că lucrarea
lui Hristos, vestirea Evangheliei, ca şi orice acțiune orientată spre mântuirea
omului se consumă aici, în această lume, în care a coborât chiar Fiul lui
Dumnezeu şi a sfințit-o Duhul Sfânt, care, cu puterea Sa, prin însuşi Domnul,
ne uneşte cu Tatăl. Biserica primară, care a trebuit să se confrunte cu cultura
timpului, care a trebuit să înțeleagă rolul autorității civile, ne-a lăsat o
mărturie lucrătare. În scrierile Noului Testament, în special în cele ale
Sfinților Pavel şi Petru, invitația de a respecta legile, de a se supune
autorității, atâta timp cât nu sunt contrare legii lui Dumnezeu, părea să fie
calea împărătească, punctul de echilibru în această peregrinare a noastră către
patria cerească. Sfântul Pavel scria astfel comunității din Roma: Tot sufletul
să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stapânire decât de la Dumnezeu;
iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite. Pentru aceea, cel ce se
împotriveşte stăpânirii se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu. Iar cei ce se
împotrivesc îşi vor lua osândă. Căci dregătorii nu sunt frică pentru fapta
bună, ci pentru cea rea. Voieşti, deci, să nu-ți fie frică de stăpânire? Fă
binele şi vei avea lauda de la ea. Căci ea e slujitoare lui Dumnezeu spre
binele tău. Iar dacă faci rău, teme-te; căci nu în zadar poartă sabia; pentru
că ea este slujitoare a lui Dumnezeu şi răzbunătoare a mâniei Lui, asupra celui
ce săvârşeşte răul. De aceea este nevoie să vă supuneți, nu numai pentru mânie,
ci şi pentru conştiință. Căci pentru acesta plătiți şi dări. Căci (dregătorii)
sunt slujitorii lui Dumnezeu, stăruind în acestă slujire neîncetată. Dați deci
tuturor cele ce sunteți datori: celui cu darea, darea; celui cu vama, vamă;
celui cu teama, teamă; celui cu cinstea, cinste (Rm 13, 1-7).
Comunitatea creştină trăieşte aşadar respectul autorității ca pe o datorie,
căci este voită de Dumnezeu pentru binele nostru. Apostolul Petru întăreşte
acestă convingere: Supuneți-vă, pentru Domnul, oricărei orânduiri omeneşti, fie
împăratului, ca înalt stăpânitor, fie dregătorilor ca unora ce sunt trimişi de
el, spre pedepsirea făcătorilor de rele şi spre lauda făcătorilor de bine; căci
aşa este voia lui Dumnezeu, ca voi, prin faptele voastre cele bune, sa
închideți gura oamenilor fără minte şi fără cunoştintă. Trăiți ca oamenii
liberi, dar nu ca şi cum ați avea libertate drept acoperământ al răutății, ci
ca robi ai lui Dumnezeu. Dați tuturor cinste, iubiți frăția, temeți-vă de
Dumnezeu, cinstiți pe împărat (1 Pt, 13-17). Biserica bizantină, mai întâi, şi
Bisericile Ortodoxe, mai apoi, au făcut din aceste indicații propriul ghid în
relațiile cu instituțiile civile. Când se vorbeşte de raportul dintre Biserică
şi Stat, în Tradiția noastră bimilenară, se vorbeşte de simfonie, adică de
împreună gândire şi acțiune în slujba omului şi a binelui său. Imaginea
vulturului bicefal reprezintă unica putere a lui Dumnezeu care lucrează spre
binele şi mântuira omului atât cu puterea temporală, cât şi cu aceea
spirituală. Tradiția ortodoxă nu confundă conceptul de simfonie cu
complicitatea la acțiuni şi alegeri care să fie contrare credinței şi
promovării demnității omului. Din acest motiv, tocmai pentru că autoritatea
este foarte expusă alegerilor uneori periculoase, urmând sfaturilor Sființilor
Apostoli, ne rugăm pentru ea: Vă îndemn deci, înainte de toate,să faceți
cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri, pentru toți oamenii, pentru împărați
şi pentru toți care sunt în înalte dregătorii, ca să petrecem viață paşnică şi
liniştită întru toată cuvioşia şi buna-cuviință (1 Tm 2, 1-2). Fiecare lucrare
liturgică a noastră conține cererea către Dumnezeu pentru cei care ne conduc,
indiferent de tipul de guvern sau de națiunea căreia aparținem.
Cu acest spirit trăim, aşadar, aniversarea a 150 de ani de la unirea Italiei.
Faptul că suntem de origine română nu ne dispensează de datoria de a ne ruga şi
a respecta autoritatea acelei țări cu care împărtăşim experiențele noastre
pământeşti; în acest sens, chiar dacă rămânem puternic legați de tradițiile
noastre, de părinții noştri, de locurile noastre de origine inclusiv
spirituală, ne simțim cetățeni ai acestei țări, care reprezintă o etapă în
peregrinarea noastră către adevărata patrie.
Anii care au urmat unificării Italiei şi României au fost, de fapt, ani
fructuoşi din multe puncte de vedere: mulți italieni, mai ales din nord,
emigrau în România, în căutare de muncă (în agricultură, în mine sau în
industrie), mulți călătoreau din Italia, către urmaşii lui Decebal şi Traian,
pentru a studia, mulți din România urmau să devină cetăteni ai marii “Rome”
pentru a cuprinde adâncimile istorice, culturale şi artistice, patrimoniul
istoric comun al identității celor două popoare, care, ieri şi azi, sunt
chemate să reafirme acele valori ale prieteniei şi frățietății, ale
împărtăşirii şi admirației reciproce, pentru a nu sminti anticele aspirații
care au făcut din popoarele noastre națiuni libere. Tricolorul să devină
simbolul sărbătoririi acestei aniversari: în acesta se află sinteza a ceeea ce
este mai nobil şi mai adevărat ce caraceterizează şi aparține națiunilor
noastre, popoarelor noastre, pentru a fi încă o dată, pentru Europa şi pentru
lume, punți ce unesc diversitățile, căi de regăsire a oamenilor în demnitatea
lor.

Fonte: www.episcopia-italiei.it



blog comments powered by Disqus
Comunicati.net è un servizio offerto da Factotum Srl